Prima zi în Ruturoa; energie; un poem

 

N-o să încep acum să descriu insula. Era o insulă. Cocotieri, păsări, un firicel de apă, tot tacâmul. Destul de măricică (am înconjurat-o în vreo 20 de minute). Am văzut un chițan ciudate, mare cât palma, care a fugit sub o piatră. După ce m-am plimbat un pic m-am trântit pe nisip și am dormit vreo două ore. M-am trezit vioi și, nu știu de ce, foarte mulțumit. Eram destul de izolat cât să mă simt bine, însă aveam cum să cer ajutor dacă era cazul; puteam înota până în larg, unde se vedeau vapoarele trecând; sau până la insula învecinată, Koburu, de unde avea să mă ia șalupa de aprovizionare. Bineînțeles, dacă mă răneam și n-aveam cum să înot eram terminat.

Mi-am golit sacul pe nisip. Nu aveam decât un cuțit și, într-o pungă închisă ermetic, laptopul cu cablul de alimentare. Am pornit computerul. Bateria mi-a murit. Aveam totuși chef să scriu o poezie, așa că mi-am făcut un plan. 

Am intrat în pădure și am căutat un arbore suficient de ușor și de elastic. Am tăiat câteva ramuri, apoi le-am legat bine cu liane. Am meșterit ceva care semăna cu un cilindru (două ramuri unite la capăt, paralele una cu alta; perpendicular pe ele, câteva bețe; spațiile libere erau acoperite cu liane). Am pus dispozitivul lângă laptop, apoi, tot din bambus, am cioplit un cârlig pe care l-am agățat de o cracă mai groasă. De cârlig am prins cu liane roata de mai înainte. Am luat cablul de alimentare al laptopului și l-am tăiat în două, expunând firele dinăuntru. Am intrat iar în pădure.

M-am apropiat cu grijă de locul unde văzusem chițcanul și am așteptat să iasă iar din vizuină. Mă simțise. Îi vedeam, sub piatră, mustățile și botul cu care adulmeca. Două ore am așteptat să iasă. În cele din urmă a scos un pic corpul în afară. Mi-a fost deajuns; l-am prins imediat. Chițăiturile disperate pe care le-a emis m-au umplut de un sentiment al victoriei; dar nu era încă totul gata.

Am pus chițcanul înăuntrul roții agățate de cârlig; el a început să alerge, speriat. O roată de hamster; îmi ieșise mai bine decât puteam spera. Am luat cablul de alimentare și l-am apropiat încet de cușca improvizată, care se învârtea cu viteză. Am obținut o scânteie. Am fixat cablul și l-am cuplat la laptop. Sistemul funcționa.

Am scris următoarea poezie:

 

marie

rostogolesc numele tău peste cocotieri și ape cristaline

iar apele cristaline se înfioară

cocotierii tremură

„n-am mai auzit numele acesta”

îmi spun ei

„cine e marie?”

le răspund

„marie e înșelătoare

apelor,

cocotierilor,

purtați-i numele mai departe 

și apoi aruncați-l

nu-l lăsați să vă pătrundă

căci marie e o picătură de venin

acoperită cu cea mai fină peliculă

de lacrimi

sărată la început

dar ucigător de amară pe urmă

marie

marie

strigă ei

apoi încremenesc

marie i-a pătruns

ineluctabil