Întâlnirea cu Heremehete nu există

M-am trezit pe una din banchetele aeroportului. Adormisem și-mi curseseră balele. M-am ridicat, m-am șters și m-am uitat rușinat în jur. Oamenii mă priveau cu o oarecare înțelegere. Bagajele încă nu sosiseră, iar mintea mea încă amesteca realitatea cu visele. Eram foarte obosit și confuz. Visasem așadar o trupă de jongleuri cu șerpi, cuvinte polineziene cu sensuri duble, șoferi de taxi, tot felul de tâmpenii. Realitatea, chiar dacă mă aflam la tropice, era la fel de ternă ca de obicei. Un aeroport de bun simț + niște bagaje întârziate. O chestie banală. Ce „heremehete”? Ce căutări secrete prin insule? De altfel, nu înțeleg de ce a trebuit să postez lucrurile astea, când puteam să trec direct la ceea ce mă interesa, și anume la ajungerea în Ruturoa. Dacă am procedat așa, a fost pentru a arăta că numele „Ruturoa” mi-a apărut prima oară în vis, în secvențele astea pe care tocmai le-am povestit, ca și cum mi-ar fi fost predestinat să ajung aici; sau pentru că așa s-au întâmplat lucrurile, iar eu sunt un reprezentant al realismului în artă; în orice caz. Habar n-aveam că exista o insulă cu numele ăsta, dar, imediat ce am întrebat la oficiul de turism și am primit confirmarea că într-adevăr e o Ruturoa pe undeva prin miile de insule ale Polineziei Franceze, am decis să merg acolo. Era normal, într-un fel. Am întrebat și dacă „here mehete” sau „heremehete” au vreun sens în polineziană. Nu aveau nici un sens.

În fine, mi-am recuperat bagajul și, cu biletul de vapor spre Ruturoa în buzunar, am ieșit din aeroport. M-am dus în primul bar pe care l-am găsit și am încercat să mă îmbăt. Am agățat o tipă dubioasă, despre care nu pot să afirm cu certitudine dacă era bărbat sau femeie, și i-am povestit toată tărășenia cu visul. “Tu nu ești normal”, mi-a zis zâmbind. Am întrebat-o (sau l-am întrebat) ce crede despre chestia. Mi-a zis că e o dovadă clară a existenței lui Dumnezeu. N-am fost de aceeași părere și, fiindcă mă pilisem destul de bine, am decis să fac o scenă. Am tras-o pe dubioasă de păr, am înjurat-o și am așteptat să fiu dat afară. Nu m-a dat nimeni afară, așa că am plecat singur băgându-i pe toți în mă-sa. Eram nervos și nu știam de ce. Simțeam că fundamentele lumii mele dispar, că mă duc în gol, fără nici un fel de scop. M-am așezat sub un palmier și am compus, pe o foaie de hârtie, un cântec de pahar. Nu mi-a plăcut, așa că l-am aruncat în iarbă. Ce pizda mă-sii îmi trebuie mie Polinezia? m-am întrebat. N-o duc bine în Paris? Ce m-a deranjat în așa hal că a trebuit să plec? Am scos iPodul și am ascultat timp de o oră un concert de Mendelssohn-Bartholdy. Asta m-a liniștit și m-am hotărât să iau vaporul spre Ruturoa fără să-mi mai pun alte întrebări.

 

Iată deci cum am ajuns în Ruturoa. Vaporul m-a lăsat de fapt pe altă insulă care se numea Koburu și am înotat până în Ruturoa. Practic, de aici încep toate chestiile suculente. Îmi moare conexiunea. Trebuie să revin mâine.