Întâlnirea cu Heremehete

 

Tocmai când eram pe cale să-l fac pe Alika să recunoască ce-mi ascundea, am făcut un pârț. A fost unul fără zgomot, însă mi-am dat seama că urma să fie extrem de puturos, fiindcă îmi simțeam sfincterul cald. Mi s-a făcut rușine de oamenii de acolo și am plecat înainte ca mirosul să se răspândească. 

— Unde pot să găsesc un heremehete? l-am întrebat pe primul taximetrist întâlnit.

— „Un” Here mehete? a întrebat el mirat.

Mașina oprise în mijlocul traficului, iar eu vorbeam cu el prin geamul coborât.

— Da, un heremehete. Știi sau nu știi?

— Urcați, vă rog, a spus ușor ofensat.

Bagajul meu era doar o geantă ușoară. L-am aruncat pe bancheta din spate și am intrat înăuntru. Taximetristul a pornit.

— Pot să vă găsesc ușor o here mehete. Dar un here mehete e mai greu.

— Nu mă interesează ce găsesc. Merge și o heremehete. Vreau doar să mă ducă în Rutura.

— A, e clar. O potriveală de nume.

— Ce potriveală?

— Întotdeauna am zis: dacă te duci în Roma, îmbracă-te ca romanii. Vii în Polinezia cu cerințe specifice, învață micile detalii. Ce naiba.

Era un șofer prea articulat și prea ciudat pentru gustul meu. Nu înțelegeam o vorbă din ce spunea. Am vrut să cobor. El m-a oprit și a spus:

— „Here mehete” înseamnă „corp de vânzare”, adică prostituată, înțelegeți? „Un” here mehete era mai greu de găsit; dar făceam rost, nu era nici o problemă.

— „Here mehete”, în două cuvinte?

— Exact. Pe de altă parte, „Heremehete”, într-un singur cuvânt, e cu totul altă mâncare de pește. De aia și ziceam: ești la Roma, îmbracă-te ca romanii. Că uite ce situații se ivesc.

Șoferul a apăsat un buton și s-a auzit tânguitul lui Brian Molko interpretând melodia „The Crawl”.

— Sunteți reporter, sau ce? a întrebat el.

— Om de cultură.

— Scriitor?

— Mai și scriu.

— Să scrieți asta, cu încurcătura de nume. O să placă la lume. Mai ales că e viață.

Am spus că o să scriu. L-am întrebat pe urmă unde mă duce.

— Păi, la un heremehete, a răspuns.

— Credeam că sunt greu de găsit.

— Da’ de unde. Cine v-a zis că sunt greu de găsit?

— Cineva.

— A mințit. Heremehete sunt pe toate drumurile. Am ajuns.

În timp ce vorbea, șoferul a luat câteva curbe care m-au zăpăcit de tot. Am trecut pe lângă un drum cu cocotieri și clădiri albe, apoi pe lângă o zonă cu tufișuri uriașe, presărate cu niște flori albastre. În cele din urmă ne-am oprit aproape de port, lângă o cutie din tablă ruginită de la marginea șoselei. Era un fel de locuință. Vedeam un coș de fum improvizat ieșind din acoperiș. În fața ușii din bambus împletit erau înfipți doi țăruși; între ei se întindea o sfoară pe care fuseseră întinși la uscat niște chiloți și un capot.

— Aici e, a zis șoferul.

— Cât vă datorez?

— Nu costă nimic. 

— Nu?

— Nu. 

Ușa de bambus s-a dat deoparte și un bătrân slăbănog a apărut în dreptul ei. 

— Ăsta e frate-meu, a spus șoferul.