Alika. Se ivește Ruturoa

Am ales Ruturoa. Când am întrebat ce curse sunt disponibile, mi s-a spus că insula e nelocuită și că nu există curse directe. Ofițerul de informații, un polinezian care avea un ochi acoperit cu o pieliță groasă, făcea eforturi să pară în regulă, deși lăcrima și schimonosea obrazul din când în când. Pe ecusonul de la piept scria BONJOUR, MON NOM EST ALIKA. Am continuat să cer informații; Alika a clătinat mai departe din cap, spunând că-i pare foarte rău, dar că tot nu are cum să mă ajute. Singurul mod în care se poate ajunge în Ruturoa – și a făcut o pauză pentru a-și șterge o lacrimă – ar fi să mă tocmesc cu un heremehete bătrân. Dacă mai găsesc. 

— Ce e aia heremehete? am întrebat.

— Nu m-am mai gândit la heremehete de mult timp, a spus Alika. Bunicul meu a fost heremehete. Dar în ziua de azi nu mai sunt heremehete, a adăugat apoi încet, de parcă ar fi vorbit singur.

— Ce e un heremehete?

Alika și-a cerut scuze.

— Here înseamnă pescar. Mehete e un pește. Pe vremuri erau atâția heremehete…

Începea să fie din nou sentimental. Probabil își aducea aminte de copilăria lui și de bunică-su. Se uita în zare cu singurul lui ochi. Nu știu de ce l-am încurajat. 

— Și nu mai sunt heremehete? 

— Nu mai sunt, domnule. Au dispărut toți. Dintr-odată.

— Cum adică au dispărut?

— Nimeni nu știe. În 88 erau aproape 100 de heremehete. În 89 nu mai era nici unul.

— Și bunicul?

— Și el, ca ceilalți heremehete. Au dispărut toți brusc, într-o noapte. Nu se știe cum.

— Toți heremehete, din toată Polinezia?

— Toți.

Lui Alika i-a mai curs o lacrimă.

— E foarte ciudat, am spus. 

— Așa e. 

— Și l-ați mai căutat pe bunicul dumneavoastră?

— L-am căutat. Ultima oară a fost văzut pe lângă Ruturoa. Au căutat și pe insula, dar n-au găsit nimic. De-abia au reușit să scape ei. De asta spuneam că trebuie un heremehete dacă vreți să ajungeți în Ruturoa. În preajma insulei sunt curenți foarte puternici.

— Și numai un heremehete cunoaște curenții.

— Numai un heremehete.

Am tăcut.

— Atunci ce-i de făcut?

— Puteți să mergeți pe altă insulă.

— Nu, Alika. Pe mine nu mă interesază decât Ruturoa, am spus răspicat aplecându-mă peste ghișeu. Ru-tu-roa!

El s-a lăsat pe spate în scaun, surprins.

— Am senzația că-mi ascunzi ceva, Alika. Am senzația că nu vrei să ajung în Ruturoa. Am senzația că știi mai multe decât vrei să spui. Mă înșel?

Alika s-a făcut alb ca varul.