Când am renunțat la tot

Am emigrat în Franța pentru că efectiv nu mai suportam România. Am intrat în spațiul Schengen ca într-o catedrală. Fiecare lucru mă impresiona; pășeam cu grijă, eram amabil cu toată lumea, îmi plimbam degetele pe pereții clădirilor, mă împrieteneam cu buchiniștii, practicam amorul liber. Însă cel mai mult îmi plăcea să ascult, în singurătatea mansardei mele din Paris, cum se rupe în două o baghetă de pâine.

După un timp, sofisticatele cu tunsoare post-punk și ochelari cu rame groase, cu sâni minusculi și prognatism facial, care făceau sex ca niște iepuroaice, au început să mă enerveze. Dimineața, fiecare sofisticată (de parcă ar fi urmat un tipar) se trezea devreme, îmbrăca una din cămășile mele, deschidea geamul și fuma o țigară în timp ce se apleca peste pervaz. Apoi se întorcea spre mine, știind că are soarele în spate. Profita de asta pentru a-mi arăta, cu o aparentă nonșalanță, cât de frumos se decupează ea în lumină. Absolut toate au procedat așa — chiar și Daphné și Guislaine, despre care aveam altă părere. Dimineața s-au dat jos din pat în același timp, au îmbrăcat două din cămășile mele, s-au dus la geam, au fumat o țigară și s-au întors având soarele în spate. În acea zi m-am hotărât să plec la țară.

Am părăsit capitala și m-am stabilit în Chambue-sur-Olle, o localitate micuță din Alpi. M-am îndrăgostit imediat de colțul acesta uitat de lume, unde oamenii trăiau într-o sărăcie lucie. La început n-am fost acceptat. Am încercat din răsputeri să le câștig încrederea, iar eforturile mele au fost încununate de succes. La capătul unui an de trudă mă împrietenisem cu toată lumea și adunasem suficient material din biblioteca părăsită a vechii mănăstiri încât să scriu o istorie a satului, pe care însă, nu știu de ce, n-am vrut s-o public. Domnul Choppac, profesorul de matematică, mi-a propus s-o citesc elevilor în fiecare vineri. Datorită acestei lucrări am ajuns o mică celebritate prin părțile locului. Așa am întâlnit-o pe Marie. Marie studia istoria la Geneva și aduna material pentru lucrarea ei de diplomă dedicată rezistenței antifasciste din Alpi. Venise în vacanță la tatăl ei, domnul Choppac. Mi-a citit cartea cu mare curiozitate. Acea vară a fost minunată. Ne-am iubit. Ea avea o față extrem de frumoasă, dublată de o fire amorală și, uneori, depresivă. Nu de puțin ori am văzut-o înecând în chiuvetă un pui de găină, pe care îl arunca apoi la gunoi. Am fost intrigat de comportamentul ei, dar până la urmă l-am acceptat. Marie spunea că nu poate să doarmă dacă nu omoară cel puțin o vietate pe săptămână. I-am sugerat să omoare o furnică sau o muscă, dar a clătinat din cap și m-a întrebat pe ce mă bazez când susțin că un pui de găină are mai mult drepturi decât o insectă. Am încercat să-i explic, însă după părerea ei n-am găsit argumente solide. 

Nu mi-a luat mult să mă plictisesc și de Marie. Devenise repetitivă. Omora pui de găină peste pui de găină și se aștepta să fiu șocat, pentru ca apoi să se repeadă la mine și să-mi facă o felație. În ultima zi a vacanței, după ce a înecat un pui, i-am spus că n-am chef de sex și că prefer să mă uit la televizor. Marie făcut o criză și mi-a distrus televizorul. În replică, i-am tras un picior în burtă. A horcăit pe podea câteva minute, apoi s-a ridicat, și-a făcut bagajul și a plecat. De atunci n-am mai văzut-o. Abia după mai multe zile mi-am dat seama că mi-a furat manuscrisul despre istoria satului. A crezut că-mi face pagubă, dar s-a înșelat. Nu mi-a făcut.

 

Toate aceste lucruri m-au făcut să resping așa-numitele beneficii ale civilizației și să mă retrag în Ruturoa, insula din care scriu acum și pe care n-o voi mai părăsi niciodată. Viața adevărată e la 16 000 de kilometri distanță. Sunt fericit. În acest blog voi povesti (și nu mă interesează dacă mă citește sau nu cineva) absolut toate lucrurile care mi se întâmplă și mi se vor întâmpla. Ruturoa e un tărâm magic, și spun asta fără nicio ironie. Mă simt mai puțin cinic și mai puțin acru. În fiecare zi pierd câte un pic din cinism și din acreală.

 

O ultimă lămurire. Am un computer portabil (laptop) pe care l-am legat la o sursă inedită de curent, despre care voi vorbi în următoarea postare. Zilnic, un vapor parcurge ruta Furare – Papeete – Koburu, trecând la jumătate de kilometru de plaja mea. Speculez că are un emițător wireless extrem de puternic, fiindcă, până dispare, reușesc să prind zece minute de acces la internet și să public textul.