Prima zi în Ruturoa; energie; un poem

 

N-o să încep acum să descriu insula. Era o insulă. Cocotieri, păsări, un firicel de apă, tot tacâmul. Destul de măricică (am înconjurat-o în vreo 20 de minute). Am văzut un chițan ciudate, mare cât palma, care a fugit sub o piatră. După ce m-am plimbat un pic m-am trântit pe nisip și am dormit vreo două ore. M-am trezit vioi și, nu știu de ce, foarte mulțumit. Eram destul de izolat cât să mă simt bine, însă aveam cum să cer ajutor dacă era cazul; puteam înota până în larg, unde se vedeau vapoarele trecând; sau până la insula învecinată, Koburu, de unde avea să mă ia șalupa de aprovizionare. Bineînțeles, dacă mă răneam și n-aveam cum să înot eram terminat.

Mi-am golit sacul pe nisip. Nu aveam decât un cuțit și, într-o pungă închisă ermetic, laptopul cu cablul de alimentare. Am pornit computerul. Bateria mi-a murit. Aveam totuși chef să scriu o poezie, așa că mi-am făcut un plan. 

Am intrat în pădure și am căutat un arbore suficient de ușor și de elastic. Am tăiat câteva ramuri, apoi le-am legat bine cu liane. Am meșterit ceva care semăna cu un cilindru (două ramuri unite la capăt, paralele una cu alta; perpendicular pe ele, câteva bețe; spațiile libere erau acoperite cu liane). Am pus dispozitivul lângă laptop, apoi, tot din bambus, am cioplit un cârlig pe care l-am agățat de o cracă mai groasă. De cârlig am prins cu liane roata de mai înainte. Am luat cablul de alimentare al laptopului și l-am tăiat în două, expunând firele dinăuntru. Am intrat iar în pădure.

M-am apropiat cu grijă de locul unde văzusem chițcanul și am așteptat să iasă iar din vizuină. Mă simțise. Îi vedeam, sub piatră, mustățile și botul cu care adulmeca. Două ore am așteptat să iasă. În cele din urmă a scos un pic corpul în afară. Mi-a fost deajuns; l-am prins imediat. Chițăiturile disperate pe care le-a emis m-au umplut de un sentiment al victoriei; dar nu era încă totul gata.

Am pus chițcanul înăuntrul roții agățate de cârlig; el a început să alerge, speriat. O roată de hamster; îmi ieșise mai bine decât puteam spera. Am luat cablul de alimentare și l-am apropiat încet de cușca improvizată, care se învârtea cu viteză. Am obținut o scânteie. Am fixat cablul și l-am cuplat la laptop. Sistemul funcționa.

Am scris următoarea poezie:

 

marie

rostogolesc numele tău peste cocotieri și ape cristaline

iar apele cristaline se înfioară

cocotierii tremură

„n-am mai auzit numele acesta”

îmi spun ei

„cine e marie?”

le răspund

„marie e înșelătoare

apelor,

cocotierilor,

purtați-i numele mai departe 

și apoi aruncați-l

nu-l lăsați să vă pătrundă

căci marie e o picătură de venin

acoperită cu cea mai fină peliculă

de lacrimi

sărată la început

dar ucigător de amară pe urmă

marie

marie

strigă ei

apoi încremenesc

marie i-a pătruns

ineluctabil

 

Întâlnirea cu Heremehete nu există

M-am trezit pe una din banchetele aeroportului. Adormisem și-mi curseseră balele. M-am ridicat, m-am șters și m-am uitat rușinat în jur. Oamenii mă priveau cu o oarecare înțelegere. Bagajele încă nu sosiseră, iar mintea mea încă amesteca realitatea cu visele. Eram foarte obosit și confuz. Visasem așadar o trupă de jongleuri cu șerpi, cuvinte polineziene cu sensuri duble, șoferi de taxi, tot felul de tâmpenii. Realitatea, chiar dacă mă aflam la tropice, era la fel de ternă ca de obicei. Un aeroport de bun simț + niște bagaje întârziate. O chestie banală. Ce „heremehete”? Ce căutări secrete prin insule? De altfel, nu înțeleg de ce a trebuit să postez lucrurile astea, când puteam să trec direct la ceea ce mă interesa, și anume la ajungerea în Ruturoa. Dacă am procedat așa, a fost pentru a arăta că numele „Ruturoa” mi-a apărut prima oară în vis, în secvențele astea pe care tocmai le-am povestit, ca și cum mi-ar fi fost predestinat să ajung aici; sau pentru că așa s-au întâmplat lucrurile, iar eu sunt un reprezentant al realismului în artă; în orice caz. Habar n-aveam că exista o insulă cu numele ăsta, dar, imediat ce am întrebat la oficiul de turism și am primit confirmarea că într-adevăr e o Ruturoa pe undeva prin miile de insule ale Polineziei Franceze, am decis să merg acolo. Era normal, într-un fel. Am întrebat și dacă „here mehete” sau „heremehete” au vreun sens în polineziană. Nu aveau nici un sens.

În fine, mi-am recuperat bagajul și, cu biletul de vapor spre Ruturoa în buzunar, am ieșit din aeroport. M-am dus în primul bar pe care l-am găsit și am încercat să mă îmbăt. Am agățat o tipă dubioasă, despre care nu pot să afirm cu certitudine dacă era bărbat sau femeie, și i-am povestit toată tărășenia cu visul. “Tu nu ești normal”, mi-a zis zâmbind. Am întrebat-o (sau l-am întrebat) ce crede despre chestia. Mi-a zis că e o dovadă clară a existenței lui Dumnezeu. N-am fost de aceeași părere și, fiindcă mă pilisem destul de bine, am decis să fac o scenă. Am tras-o pe dubioasă de păr, am înjurat-o și am așteptat să fiu dat afară. Nu m-a dat nimeni afară, așa că am plecat singur băgându-i pe toți în mă-sa. Eram nervos și nu știam de ce. Simțeam că fundamentele lumii mele dispar, că mă duc în gol, fără nici un fel de scop. M-am așezat sub un palmier și am compus, pe o foaie de hârtie, un cântec de pahar. Nu mi-a plăcut, așa că l-am aruncat în iarbă. Ce pizda mă-sii îmi trebuie mie Polinezia? m-am întrebat. N-o duc bine în Paris? Ce m-a deranjat în așa hal că a trebuit să plec? Am scos iPodul și am ascultat timp de o oră un concert de Mendelssohn-Bartholdy. Asta m-a liniștit și m-am hotărât să iau vaporul spre Ruturoa fără să-mi mai pun alte întrebări.

 

Iată deci cum am ajuns în Ruturoa. Vaporul m-a lăsat de fapt pe altă insulă care se numea Koburu și am înotat până în Ruturoa. Practic, de aici încep toate chestiile suculente. Îmi moare conexiunea. Trebuie să revin mâine. 

  

Întâlnirea cu Heremehete

 

Tocmai când eram pe cale să-l fac pe Alika să recunoască ce-mi ascundea, am făcut un pârț. A fost unul fără zgomot, însă mi-am dat seama că urma să fie extrem de puturos, fiindcă îmi simțeam sfincterul cald. Mi s-a făcut rușine de oamenii de acolo și am plecat înainte ca mirosul să se răspândească. 

— Unde pot să găsesc un heremehete? l-am întrebat pe primul taximetrist întâlnit.

— „Un” Here mehete? a întrebat el mirat.

Mașina oprise în mijlocul traficului, iar eu vorbeam cu el prin geamul coborât.

— Da, un heremehete. Știi sau nu știi?

— Urcați, vă rog, a spus ușor ofensat.

Bagajul meu era doar o geantă ușoară. L-am aruncat pe bancheta din spate și am intrat înăuntru. Taximetristul a pornit.

— Pot să vă găsesc ușor o here mehete. Dar un here mehete e mai greu.

— Nu mă interesează ce găsesc. Merge și o heremehete. Vreau doar să mă ducă în Rutura.

— A, e clar. O potriveală de nume.

— Ce potriveală?

— Întotdeauna am zis: dacă te duci în Roma, îmbracă-te ca romanii. Vii în Polinezia cu cerințe specifice, învață micile detalii. Ce naiba.

Era un șofer prea articulat și prea ciudat pentru gustul meu. Nu înțelegeam o vorbă din ce spunea. Am vrut să cobor. El m-a oprit și a spus:

— „Here mehete” înseamnă „corp de vânzare”, adică prostituată, înțelegeți? „Un” here mehete era mai greu de găsit; dar făceam rost, nu era nici o problemă.

— „Here mehete”, în două cuvinte?

— Exact. Pe de altă parte, „Heremehete”, într-un singur cuvânt, e cu totul altă mâncare de pește. De aia și ziceam: ești la Roma, îmbracă-te ca romanii. Că uite ce situații se ivesc.

Șoferul a apăsat un buton și s-a auzit tânguitul lui Brian Molko interpretând melodia „The Crawl”.

— Sunteți reporter, sau ce? a întrebat el.

— Om de cultură.

— Scriitor?

— Mai și scriu.

— Să scrieți asta, cu încurcătura de nume. O să placă la lume. Mai ales că e viață.

Am spus că o să scriu. L-am întrebat pe urmă unde mă duce.

— Păi, la un heremehete, a răspuns.

— Credeam că sunt greu de găsit.

— Da’ de unde. Cine v-a zis că sunt greu de găsit?

— Cineva.

— A mințit. Heremehete sunt pe toate drumurile. Am ajuns.

În timp ce vorbea, șoferul a luat câteva curbe care m-au zăpăcit de tot. Am trecut pe lângă un drum cu cocotieri și clădiri albe, apoi pe lângă o zonă cu tufișuri uriașe, presărate cu niște flori albastre. În cele din urmă ne-am oprit aproape de port, lângă o cutie din tablă ruginită de la marginea șoselei. Era un fel de locuință. Vedeam un coș de fum improvizat ieșind din acoperiș. În fața ușii din bambus împletit erau înfipți doi țăruși; între ei se întindea o sfoară pe care fuseseră întinși la uscat niște chiloți și un capot.

— Aici e, a zis șoferul.

— Cât vă datorez?

— Nu costă nimic. 

— Nu?

— Nu. 

Ușa de bambus s-a dat deoparte și un bătrân slăbănog a apărut în dreptul ei. 

— Ăsta e frate-meu, a spus șoferul. 

 

Alika. Se ivește Ruturoa

Am ales Ruturoa. Când am întrebat ce curse sunt disponibile, mi s-a spus că insula e nelocuită și că nu există curse directe. Ofițerul de informații, un polinezian care avea un ochi acoperit cu o pieliță groasă, făcea eforturi să pară în regulă, deși lăcrima și schimonosea obrazul din când în când. Pe ecusonul de la piept scria BONJOUR, MON NOM EST ALIKA. Am continuat să cer informații; Alika a clătinat mai departe din cap, spunând că-i pare foarte rău, dar că tot nu are cum să mă ajute. Singurul mod în care se poate ajunge în Ruturoa – și a făcut o pauză pentru a-și șterge o lacrimă – ar fi să mă tocmesc cu un heremehete bătrân. Dacă mai găsesc. 

— Ce e aia heremehete? am întrebat.

— Nu m-am mai gândit la heremehete de mult timp, a spus Alika. Bunicul meu a fost heremehete. Dar în ziua de azi nu mai sunt heremehete, a adăugat apoi încet, de parcă ar fi vorbit singur.

— Ce e un heremehete?

Alika și-a cerut scuze.

— Here înseamnă pescar. Mehete e un pește. Pe vremuri erau atâția heremehete…

Începea să fie din nou sentimental. Probabil își aducea aminte de copilăria lui și de bunică-su. Se uita în zare cu singurul lui ochi. Nu știu de ce l-am încurajat. 

— Și nu mai sunt heremehete? 

— Nu mai sunt, domnule. Au dispărut toți. Dintr-odată.

— Cum adică au dispărut?

— Nimeni nu știe. În 88 erau aproape 100 de heremehete. În 89 nu mai era nici unul.

— Și bunicul?

— Și el, ca ceilalți heremehete. Au dispărut toți brusc, într-o noapte. Nu se știe cum.

— Toți heremehete, din toată Polinezia?

— Toți.

Lui Alika i-a mai curs o lacrimă.

— E foarte ciudat, am spus. 

— Așa e. 

— Și l-ați mai căutat pe bunicul dumneavoastră?

— L-am căutat. Ultima oară a fost văzut pe lângă Ruturoa. Au căutat și pe insula, dar n-au găsit nimic. De-abia au reușit să scape ei. De asta spuneam că trebuie un heremehete dacă vreți să ajungeți în Ruturoa. În preajma insulei sunt curenți foarte puternici.

— Și numai un heremehete cunoaște curenții.

— Numai un heremehete.

Am tăcut.

— Atunci ce-i de făcut?

— Puteți să mergeți pe altă insulă.

— Nu, Alika. Pe mine nu mă interesază decât Ruturoa, am spus răspicat aplecându-mă peste ghișeu. Ru-tu-roa!

El s-a lăsat pe spate în scaun, surprins.

— Am senzația că-mi ascunzi ceva, Alika. Am senzația că nu vrei să ajung în Ruturoa. Am senzația că știi mai multe decât vrei să spui. Mă înșel?

Alika s-a făcut alb ca varul.

Am ajuns în Papeete

Am sosit în Papeete pe data de 11 ianuarie anul curent. Aeroportul de aici e celebru pentru cochetăria sa, dar la vremea respectivă eram prea obosit ca să-l admir. De fapt, dacă mă gândesc bine, eram de-a dreptul dezgustat de oameni și, în general, de existență. Un zbor lung și agitat, plin de turbulențe și de plânsete de copil, m-a făcut să ațipesc și să visez tot felul de ciudățenii. Îmi amintesc că auzeam ca prin ceață o mormăială venită din compartimentul bagajelor. Știam că e un urs căruia îi datoram 600 de euro.

După aterizare, am așteptat o veșnicie sosirea bagajelor. Oficialii aeroportului, pentru a-și cere scuze, au trimis câțiva jongleuri tradiționali de șerpi, numiți Telula. Îmbrăcați în costume extravagante și purtând pe brațe mai mulți șerpi încolăciți, Telula ne-au prezentat scuzele oficiale ale președintelui Oscar Temaru, apoi, apucând fiecare câte doi șerpi, au biciuit aerul cu animalele până când trupurile acestora au devenit rigide ca niște bețe, după care au început să jongleze cu ele. Am decis imediat că Tahiti nu e insula pe care o căutam. De altfel nici Gaugain nu se simțise bine în locul acesta, care era la fel de demn de dispreț ca Parisul, Monte Carlo-ul, Montpellierul sau Auxerre-ul. Mă chinuia gândul că, venind aici, făcusem o mare greșeală. 

În timp ce Telula aruncau șerpii în aer, am deschis  computerul portabil și m-am conectat la internet. Am căutat pe Google o hartă a Polineziei Franceze și am ales o insulă izolată, aflată între Fakarava și Takapoto. Acolo aveam să mă retrag. Cu ocazia asta mi-am verificat și e-mail-ul. Guislaine îmi trimisese o poză dintr-un club (se machiase puternic cu negru, așa cum știa că-mi place; un arab de vreo 50 de ani îi cuprinsese șoldul cu mâna și se hlizea în cameră, probabil nevenindu-i să creadă ce noroc a dat peste el). Guislaine mă întreba de ce nu-i mai răspund la telefon și mă ruga să mai trec pe la ea “de dragul vremurilor trecute”. Spunea că vrea să-mi simtă limba pe vagini și că nimeni nu știa s-o lingă mai bine ca mine. Cred că, atunci când a scris mesajul, ori era beată, ori mă confunda. Eu nu i-am făcut niciodată cunilincție.

În sfârșit, a sosit bagajul. Am închis computerul și m-am dus la un birou de informații.

 

Când am renunțat la tot

Am emigrat în Franța pentru că efectiv nu mai suportam România. Am intrat în spațiul Schengen ca într-o catedrală. Fiecare lucru mă impresiona; pășeam cu grijă, eram amabil cu toată lumea, îmi plimbam degetele pe pereții clădirilor, mă împrieteneam cu buchiniștii, practicam amorul liber. Însă cel mai mult îmi plăcea să ascult, în singurătatea mansardei mele din Paris, cum se rupe în două o baghetă de pâine.

După un timp, sofisticatele cu tunsoare post-punk și ochelari cu rame groase, cu sâni minusculi și prognatism facial, care făceau sex ca niște iepuroaice, au început să mă enerveze. Dimineața, fiecare sofisticată (de parcă ar fi urmat un tipar) se trezea devreme, îmbrăca una din cămășile mele, deschidea geamul și fuma o țigară în timp ce se apleca peste pervaz. Apoi se întorcea spre mine, știind că are soarele în spate. Profita de asta pentru a-mi arăta, cu o aparentă nonșalanță, cât de frumos se decupează ea în lumină. Absolut toate au procedat așa — chiar și Daphné și Guislaine, despre care aveam altă părere. Dimineața s-au dat jos din pat în același timp, au îmbrăcat două din cămășile mele, s-au dus la geam, au fumat o țigară și s-au întors având soarele în spate. În acea zi m-am hotărât să plec la țară.

Am părăsit capitala și m-am stabilit în Chambue-sur-Olle, o localitate micuță din Alpi. M-am îndrăgostit imediat de colțul acesta uitat de lume, unde oamenii trăiau într-o sărăcie lucie. La început n-am fost acceptat. Am încercat din răsputeri să le câștig încrederea, iar eforturile mele au fost încununate de succes. La capătul unui an de trudă mă împrietenisem cu toată lumea și adunasem suficient material din biblioteca părăsită a vechii mănăstiri încât să scriu o istorie a satului, pe care însă, nu știu de ce, n-am vrut s-o public. Domnul Choppac, profesorul de matematică, mi-a propus s-o citesc elevilor în fiecare vineri. Datorită acestei lucrări am ajuns o mică celebritate prin părțile locului. Așa am întâlnit-o pe Marie. Marie studia istoria la Geneva și aduna material pentru lucrarea ei de diplomă dedicată rezistenței antifasciste din Alpi. Venise în vacanță la tatăl ei, domnul Choppac. Mi-a citit cartea cu mare curiozitate. Acea vară a fost minunată. Ne-am iubit. Ea avea o față extrem de frumoasă, dublată de o fire amorală și, uneori, depresivă. Nu de puțin ori am văzut-o înecând în chiuvetă un pui de găină, pe care îl arunca apoi la gunoi. Am fost intrigat de comportamentul ei, dar până la urmă l-am acceptat. Marie spunea că nu poate să doarmă dacă nu omoară cel puțin o vietate pe săptămână. I-am sugerat să omoare o furnică sau o muscă, dar a clătinat din cap și m-a întrebat pe ce mă bazez când susțin că un pui de găină are mai mult drepturi decât o insectă. Am încercat să-i explic, însă după părerea ei n-am găsit argumente solide. 

Nu mi-a luat mult să mă plictisesc și de Marie. Devenise repetitivă. Omora pui de găină peste pui de găină și se aștepta să fiu șocat, pentru ca apoi să se repeadă la mine și să-mi facă o felație. În ultima zi a vacanței, după ce a înecat un pui, i-am spus că n-am chef de sex și că prefer să mă uit la televizor. Marie făcut o criză și mi-a distrus televizorul. În replică, i-am tras un picior în burtă. A horcăit pe podea câteva minute, apoi s-a ridicat, și-a făcut bagajul și a plecat. De atunci n-am mai văzut-o. Abia după mai multe zile mi-am dat seama că mi-a furat manuscrisul despre istoria satului. A crezut că-mi face pagubă, dar s-a înșelat. Nu mi-a făcut.

 

Toate aceste lucruri m-au făcut să resping așa-numitele beneficii ale civilizației și să mă retrag în Ruturoa, insula din care scriu acum și pe care n-o voi mai părăsi niciodată. Viața adevărată e la 16 000 de kilometri distanță. Sunt fericit. În acest blog voi povesti (și nu mă interesează dacă mă citește sau nu cineva) absolut toate lucrurile care mi se întâmplă și mi se vor întâmpla. Ruturoa e un tărâm magic, și spun asta fără nicio ironie. Mă simt mai puțin cinic și mai puțin acru. În fiecare zi pierd câte un pic din cinism și din acreală.

 

O ultimă lămurire. Am un computer portabil (laptop) pe care l-am legat la o sursă inedită de curent, despre care voi vorbi în următoarea postare. Zilnic, un vapor parcurge ruta Furare – Papeete – Koburu, trecând la jumătate de kilometru de plaja mea. Speculez că are un emițător wireless extrem de puternic, fiindcă, până dispare, reușesc să prind zece minute de acces la internet și să public textul.